3 Un mic fragment in imagini si cuvinte despre trecutul carpatinilor din zona Rucar-Muscel

Publicatii din trecut despre Carpatinul Rucarean
I. În “Buletin documentar” (“Câinii noștri”) nr. 5 din 1979 se poate citi acest articol frumos – încă o coroană la căpătâiul eroilor de fiecare zi, câinii ciobanilor:

Gânduri la “Expocanis 79”
Ionel L. Popovici, geolog, Rucăr
Undeva, pe Dâmbovița în sus, pe un sfânt picior de plai, sub meterezele Pietrei Craiului, oamenii trăiesc aspru, bărbătește, adeseori cu vitregia naturii aproape. Acolo, viforele sosesc repede, trăznetul mușcă piatra năpraznic, iar fiara sălbatecă atacă pe negîndite turma răspândită pe colnic.
În nopțile lungi din pragul iernii, paznici incoruptibili, câinii ciobănești străjuiesc stâna sau sălașul atacând mânioși pe oricine ar încerca să le calce moșia. Dimineața, pe iarba udă sau albită de prima brumă, sub lumina soarelui zgârcit, aceiași paznici, odihnind truda vegherii de peste noapte, sunt gata să sfâșie răuvoitorul, om sau animal, dacă acesta ar îndrăzni să atingă avutul dat în grijă.
Santinele lățoase cu blana zburlită, cenuși, albi sau negri, cu înfățișare grozavă, fioroși, iată-i pe aceia care cu credință și nestrămutată strășnicie, sătui sau flămânzi, apără avuția omului de la munte, a crescătorului de animale, stâna, sălașul sau ograda de sub coastă cu pădurea aproape.
Se spune că există o mare asemănare între câine și stăpânul său. Acești câini știu să deosebească pe prieten de dușman cu inteligența dobândită de la stăpânii lor bacii și ciobanii, muntenii, minunații strănepoți ai seminției daco-romane. Numele acestor oameni sunt nume de uriași, haiduci sau sihaștri: Duruian, Miloș, Cioplei, Tăraș, Ionu Radului, Pravăț, Aron, Daniil precum și cele ale câinilor lor: Novac, Bondi, Teleșcan, Tălpuș, Breazu, Turcu, Tătaru. Citite sau spuse, aceste nume sună ca un vers de baladă. Ele fac cât o fărâmă din aspre istorie a devenirii noastre prin văile și culmile ținuturilor carpatine...
De patru ori l-a tăbărât ursul furios pe Danilul Mircii în stâna Roșului în munții Dragoslavelor. De partu ori, Teleșcan, singurul câine rămas în stână, își scoate stăpânul din ghiarele fiarei dezlănțuite. Astăzi, scăpat cu zile și cumplite urme, omul povestește natural ceea ce era să fie un cumplit măcel. Douăzeci și nouă de operații și cusături, săptămâni pe patul de spital și în tot acest timp Teleșcan n-a părăsit stâna și haina stăpânului pierdută, urlând a moarte și rânjind la negura pădurii de brad, ca fiara amușinând a pradă.
Unde va fi acum asemenea câine credincios și viteaz? - veți întreba. Să-l căutăm în Cocora sau, poate, în Tămășel, pe valea Vlaului, în Otic sau Râiosul Leaotei. O fi la stăna Roșului sau, de ce nu, pe acest stadion, unde ne bucură privirea, - cu ținuta lui falnică, impunătoare.
Acesta este câinele ciobănesc al romănilor despre care standardele chinologice internaționale nu pomenesc nimic.
Câinele nostru, ciobănescul romănesc, va rămâne mai departe să păzească turmele și să anunțe pericolele. Ei, acești câini neluați în seamă, sunt poate singurii în Europa care mai știu ce înseamnă o bătălie cu ursul, noaptea pe zloată și mai ales cum se face aceasta. Ei, ca și stăpânii lor, au înfruntat, din veac în veac, toate vifornițele. Să-i ocrotim, iar medaliile ce li se cuvinsă aibă spade ca la eroii din prima linie.
Să nu uităm însă că prezența lor în această expoziție înseamnă o santinelă mai puțin în posturile avansate ale stânei. Acești câini nu au timp să se lase admirați.


În căutarea “ciobănescului perfect” să aruncăm iar o privire către începuturile creşterii ciobăneşilor româneşti ca rase moderne – considerente şi date despre calităţile şi aspectul lor consemnate în buletinul documentar din 1982 – “Câinii noştri”, Bucureşti, Asociaţia Chinologică Română.

“Expo Pastoralis” Rucăr ‘80

de Dan Ghiţescu, 1980

La Rucăr a avut loc o foarte frumoasă manifestare a oamenilor de pe aceste minunate locuri, oameni pentru care dragostea de animale se transmite din generaţie în generaţie ca un simbol al existenţei. În această regiune unde, dacă lupul sau ursul n-a călcat astăzi stâna înseamnă că este doar o scurtă amânare, prezenţa câinilor reprezintă o necesitate absolută. Şi iată, acum aceşti câini, ai căror îndepărtaţi strămoşi au luptat alături de stăpânii lor, sunt prezentaţi într-o expoziţie concurs. În acea frumoasă zi de septembrie, puţin răcoroasă, dar strălucitoare precum fetele muscelene, am văzut nişte animale puternice, cu pieptul lat, cea mai pură expresie a forţei izvorâte din necesitate: erau câinii noştri ciobăneşti care veniseră pe stadionul din Rucăr, alături de ciobani, pentru a sublinia încă odată faptul că ei există, lucrând aidoma străbunilor lor din timpuri străvechi.

Sarcina ce a revenit arbitrului Tiberiu Pop, preşedintele Colegiului de arbitri al Asociaţiei Chinologice din ţara noastră nu a fost deloc uşoară, deoarece alegerea celor mai reprezentative exemplare însemna, de fapt, prima selecţie ştiinţifică a reproducătorilor din această regiune. Fiind asistat de către Viorica Ghika, arbitru, şi Ruxandra Nicolescu, doctor veterinar, acesta a studiat cu răbdare şi competenţă fiecare exemplar, acordând calificativele corespunzătoare. Locul I la Mioritic românesc a fost acordat câinelui Gruia, proprietar Muşat Ion din Rucăr, iar la Carpatin românesc a câştigat, în faţa altor exemplare foarte valoroase, câinele Bondi, în proprietatea rucărăreanului Vălimăreanu Aron. Cu o talie impunătoare (65 cm), Bondi a impresionat prin aspectul său viguros, tipic carpatin, prin părul bogat de culoare sură ca a lupului, prin caracterul său echilibrat, characteristic rasei. Pe spatele acestui câine am observa urma unei răni. La insistenţele mele, baciul Vălimăreanu mi-a povestit următoarele: “Într-o zi, întorcându-mă la stână, am văzut un animal care păştea. La început am crezut că e un măgar, dar când colo era o ursoaică cu pui. Am început să strig la ea să plece, dar nimic, a venit spre mine şi a început să mă fugărească. Când s-a repezit Bondi, ursoaica s-a întors spre el. În fugă, le trăgea puilor cu laba câte una de-i arunca hăt. La un moment dat, Bondi a apucat-o de spate, dar ea s-a întors şi l-a lovit cu laba de s-a făcut bietul de el covrig, dar s-a sculat, a mai hărţuit-o o vreme şi s-a întors la stână rănit, plin de sânge”.

Povestea baciului nu este singura de acest fel. Putem da sute şi mii de exemple de câini care au salvat vieţi omeneşti, dar nu ştim dacă cu ajutorul acestor exemple îi vom învăţa pe oameni să iubească şi să respecte câinele.

Ciobănescul nostru românesc prezintă un unic conglomerat de blândeţe şi agresivitate; transformarea radicală pe care o suferă atunci când este atacat ne uimeşte: blândul Lăbuş devine, într-o fracţiune de secundă, un proiectil care loveşte din toate părţile, învârtindu-se ca un titirez. Muşcătura sa este adâncă şi rapidă, iar tenacitatea cu care urmăreşte fiara pentru a o îndepărta cât mai mult de stână, de-a dreptul proverbială. Acestor calităţi extraordinare trebuie să le adăugăm un auz fin, un miros selctiv, cu o rază foarte mare de acţiune, o atenţie distributivă care, cu ajutorul simţurilor amintite, îi prezintă mediul înconjurător ca o hartă în care pătrunderea oricărui duşman este interzisă. Pentru a completa tabloul acestui câine trebuie să amintesc faptul că el poate parcurge 30 – 40 km / zi, că, datorită rezistenţei sale, somnul sub zăpadă îi este liniştit şi că hrana, oricât de săracă ar fi, o primeşte cu bucurie, dar şi cu convingerea că o merită.

De unde izvorăsc aceste calităţi?

Desigur, din necesitatea de a supravieţui în cele mai vitrege condiţii.

Este de datoria noastră să-i acordăm atenţia cuvenită, selectând reproducătorii pe baze ştiinţifice şi făcând cunoscută această minunată rasă care posedă – citându-l pe Byron – “Frumuseţe fără vanitate, forţă fără insolenţă, curaj fără ferocitate, într-un cuvânt, toate virtuţile omului fără a avea şi viciile sale”.

* * *

Arbitrajul de la Rucăr a arătat caracterul omogen morfologic al celor două varietăţi, Carpatin şi Mioritic.

II.Un premiu pentru dragoste şi vitejie
de Ruxandra Nicolescu, „Câinii noştri”, 1982, Bucureşti, Asociaţia Chinologică Română
La Rucăr, unde au fost prezentaţi mai mulţi câini ciobăneşti româneşti, am aflat povestea căţelei Molda, care n-a fost premiată pentru frumuseţe (aşa cum sunt de obicei premiaţi câinii în expoziţii) ci pentru... vitejie şi dragoste. (Cât e de minunat, de reconfortant să ştii că pe lumea asta frământată cineva poate să ia un premiu pentru dragoste şi vitejie şi că, în aceiaşi lume, cineva poate să dea un asemenea premiu.)
Premiul a fost simbolic, o medalie, o diplomă şi 300 de lei. Toate pentru o viaţă de om salvată de un câine. Pentru viaţa lui Aurel Bordea pe care a salvat-o Molda după o luptă pe viaţă şi pe moarte cu ursul.
Din încleştarea cu fiara, Aurel Bordea şi-a frânt o mână şi un picior, i-a fost sfârtecată faţa şi a rămas scăldat în sânge, singur, departe de stână.
Molda, după ce a gonit ursul, s-a întors la stăpânul ei şi nu l-a părăsit vreme de două zile şi două nopţi cât acesta s-a târât în căutarea unei aşezări omeneşti, salvându-i astfel de două ori viaţa: o dată în lupta cu ursul şi a doua oară când omul aproape mutilat, s-a târât, numai de ea ocrotit, prin pădure, fără apă şi fără mâncare.
În această situaţie remarcăm un comportament cu totul ieşit din comun al Moldei, pe care nimeni nu a dresat-o pentru salvare: când Aurel Bordea avea buzele arse de febră, ea a plecat şi s-a întors repede cu capul muiat în apa unui izvor din apropiere la care omul nu putea ajunge. I-a umezit buzele şi faţa, scuturându-şi părul îmbibat cu apă. A repetat de mai multe ori acest gest. În mijlocul nopţii, când pe munte se lăsa frigul, când piciorul rupt al lui Aurel îngheţa, Molda îşi îngrijea stăpânul, îi lingea rănile, îl încălzea cu trupul ei. Molda n-a căutat nicio clipă nimic de mâncare pentru ea, a stat tot timpul nemâncată; nu s-a întors la stână sau în sat, nu s-a dezlipit de stăpânul ei decât ca să-i aducă, în felul ei, apă. Aurel a fost găsit de nişte muncitori forestieri, dus la spital şi după o îngrijire atentă de 30 de zile şi-a reluat locul în obştea din Rucăr.
Şi cine a fost la Rucăr a putut auzi multe întâmplări minunate ai căror eroi erau câinii ciobăneşti. Ciobanul A. Vălimăreanu nu mai contenea să povestească isprăvile lui Bondi, câinele care a luat premiul I la Carpatin – şi este pe cât de frumos pe atâta de curajos.

III.Doamna doctor veterinar Ruxandra Nicolescu publica în revista „Flacăra” numărul 41 din 9 octombrie 1980 un articol de popularizare a ciobăneştilor noştri (reluat în „Câinii noştri”, 1982, Bucureşti, Asociaţia Chinologică Română – de unde l-am preluat) în care cu amărăciune constata că după demersurile de promovare a lor din anii 1930 nu s-a mai întâmplat nimic notabil până la sfârşitul anilor 1970, deşi - slavă Domnului – argumente existau. Era un apel de intrare în normalitate prin punerea acestor câini şi bravi şi frumoşi la locul meritat – recunoaşterea lor internaţională ca şi câini de rasă.


Stăpâne, stăpâne, mai cheamă şi-un câne...
de Ruxandra Nicolescu, 1980

La Rucăr, în prima duminică a acestui început de toamnă, în locul de basm numit „LA MERI” a avut loc o expoziţie a crescătorilor de animale: „Expo-pastoralis”.
La expoziţie – ţinută la sărbătoarea veche de când lumea Rucărului („răvăşitul oilor” numită) – din iniţiativa inimoşilor ing. Ion Popovici şi ing. Mario Pavel – au fost aduşi şi câini. Multe exemplare valoroase ale falnicului şi viteazului nostru ciobănesc românesc.
Or, cred că nu ne este, nu trebuie să ne fie frică să scriem despre câini, despre aceste minunate animale care ne bucură viaţa, ne-o apără salvând atâţia oameni de la înec, de sub avalanşe, de ceea ce este mai rău decât toate, de stupefiante, depistându-le chiar în cele mai ascunse containere metalice, despre câini care conduc nevăzători prin tumultul oraşelor, despre câini care fac viaţa mai uşoară celor care nu aud, despre câini care ajută la vindecarea bolilor psihice la copii şi adolescenţi, despre câini care alină singurătatea bătrânilor pe care i-au uitat copiii.
Apoi, în situaţia în care bunăstarea oamenilor este determinată şi de creşterea animalelor – în condiţiile minunate pe care ni le oferă zonele montane şi submontane din ţara noastră – este de neconceput să nu dăm atenţia cuvenită acestui paznic credincios al turmelor de oi, acestui apărător de neînlocuit al stânelor şi păstorilor.
Cu atât mai mult cu cât câinele ciobănesc din ţara noastră, datorită bogăţiei de vânat, este printre puţinii câini din Europa care, pe lângă aptitudinile speciale de conducere a turmei, este călit în lupta cu fiarele. El ştie să înfrunte vitejeşte ursul şi lupul, salvând viaţa păstorilor, avutul lor şi al obştii.

Calităţile cunoscute dar... nerecunoscute ale „ciobănescului românesc”
Mulţi dintre cei care ştiu cât preţuieşte câinele nostru ciobănesc nu ştiu, probabil că acest câine ciobănesc din România, care îşi menţine constant, de veacuri, caracteristicile morfologice, nu este recunoscut încă de Federaţia Chinologică Internaţională ca rasă.
Datorită calităţilor cu totul ieşite din comun: frumuseţe, rezistenţă, curaj, ataşament până la moarte faţă de stăpân, simţ de orientare foarte dezvoltat, uşurinţa cu care învaţă unul de la altul mânatul şi apăratul turmelor, paza stânelor şi a gospodăriilor montane, Filiala chinologică din municipiul Bucureşti şi-a asumat ca sarcină de onoare, cu sprijinul filialelor din judeţele cu zone montane şi submontane – omologarea ca rasă, recunoscută de Federaţia Chinologică
Internaţională, a acestui câine. S-au alocat, în acest scop, fonduri pentru premii în expoziţii în vederea stimulării crescătorilor de câini, s-au făcut fişe tuturor câinilor prezentaţi, s-au executat măsurători şi fotografii, s-a făcut un proiect de standard (care, evident, mai necesită unele îmbunătăţiri), s-au publicat materiale documentare în ultimele numere ale Buletinului documentar al asociaţiei şi s-a deschis un registru genealogic pentru urmărirea reproducţiei acestor câini, care au rămas în număr destul de mic în ţara noastră.
Preocuparea merită subliniată cu atât mai mult cu cât aproape toate ţările crescătoare de oi din lume au măcar o rasă de câini ciobăneşti recunoscută pe plan internaţional.
În Anglia – mare crescătoare de oi şi de câini – se ţin anual concursuri naţionale şi internaţionale de câini ciobăneşti (câinele din rasa Collie, de pildă, cunoscut la noi din filmul de televiziune „Lassie”), concursuri „de lucru” în care câinii se întrec în măiestria cu care conduc oile, le adună şi izolează din turme oile de care crescătorii au nevoie.
Dorinţa de a standardiza ciobănescul românesc este mai veche. La expoziţia agricolă din 1935 de la Bucureşti au fost prezentate 86 de exemplare de câini ciobăneşti, care au fost arbitraţi şi cărora li s-au atribuit numeroase premii. Doi ani mai târziu, după cum ne relatează farmacistul Tiberiu Pap, preşedintele colegiului de arbitri şi un mare animator al omologării câinelui nostru naţional, a avut loc la Timişoara o expoziţie internaţională canină unde inginerul suedez Beril Hollström a prezentat doi câini ciobăneşti originari din Munţii Banatului, pe numele lor „Haiduc de Ţarcu” şi „Baba din munte”, două exemplare deosebit de frumoase.
Din aceiaşi sursă aflăm că tot în 1937, la expoziţia naţională din Bucureşti, au fost prezentaţi 12 câini ciobăneşti de asemenea, foarte apreciaţi de juriul expoziţiei. Chinologii epocii respective erau foarte preocupaţi de omogenitatea câinilor ciobăneşti, după cum se poate vedea în presa vremii, din păcate, însă, războiul a întrerupt cu brutalitate aceste îndeletniciri paşnice.
Abia după 44 de ani, reînodându-se firul unei nobile preocupări, la iniţiativa Filialei chinologilor din municipiul Bucureşti, câinele ciobănesc şi-a făcut reintrarea triumfală pe Stadionul Republicii, la expoziţia canină republicană din 1979.
Parada raselor s-a deschis cu minunatul nostru câine ciobănesc, în cele două variante ale sale (care sperăm să devină în curând două recunoscute rase româneşti MIORITIC şi CARPATIN, câini care, deşi n-au fost niciodată constrânşi de lesă, au mers mândri pe pista stadionului, într-o ordine perfectă, conduşi de ciobani falnici şi ciobăniţe frumoase, veniţi de departe cu câinii lor: din Suceava, de la Rădăuţi, de la Rucăr, din Sibiu, din multe sate de munte.
Tot aici s-a organizat pe stadion şi concursul „cel mai frumos ciobănesc românesc”, concurs care a polarizat atenţia întregului public. Juriul format din dr. docent Vasile Gheţie, doctor Honoris Causa al Universităţii din Leipzig, membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste România şi membru al Academiei de ştiinţe agricole, dr. inginer Gavril Coltău, director al Centralei republicane de reproducţie şi selecţie, farmacistul Tiberiu Pap, preşedintele Colegiului de arbitri al Asociaţiei Chinologice din R. S. România, Mihai Moşandrei, scriitor şi vechi chinolog, col. (r) Radu Ciubuc, arbitru, au decernat premiul I pentru cel mai frumos Carpatin, câinelui George, proprietatea lui Ilie Bogdan din judeţul bistriţa Năsăud şi premiul I pentru cel mai frumos Mioritic câinelui Gruia Novac, proprietatea doctorului Ilie Lupu din Sibiu, cunoscut iubitor şi crescător de câini ciobăneşti.